Principii de self care

Suna destul de simplu si de bun simt, sa ai grija de tine. Pana si in avion ni se spune sa ne punem intai noua masca de oxigen, si apoi copiilor.

Construind workshop-ul de self-coaching, m-am gandit la cateva principii de baza, pe care e bine sa le ai, in orice relatie de coaching. Cu atat mai mult, cand relatia respectiva e un dialog interior.

De multe ori, partenerul de dialog interior e o voce neplacuta: “Iar ai spus o tampenie!” “Asa faci mereu, nu esti bun(a) de nimic!”; “Ia uite, ceilalti se descurca mult mai bine! Ai putea si tu sa fii mai …”

Pictura in acuarela, Maria Dinu

Cum ar fi daca partenerul de dialog, acea voce care devine “coachul” interior, ar fi cel mai bun prieten?

M-am gandit la trei principii la care eu insami lucrez:

  1. Securitate.
    Ma simt in siguranta in interiorul meu. Asta nu inseamna ca vocea aceea nesuferita a plecat de tot. Dar vocea “de coach” e mai prezenta decat cea care suna ca o cicaleala.
    Cred ca un sentiment de “safe zone” este absolut necesar inainte de orice relatie de lunga durata, bazata pe incredere. Or, daca nu ai aceasta senzatie tu cu tine, cum ai putea sa iti fii un bun coach?
  2. Compasiune.
    Asta inseamna ca incerc sa pornesc de la bune intentii si intelegere. Incerc sa nu ma judec si sa imi acord timp pentru a ma adapta si pentru a ma dezvolta. Atunci cand o dau in bara, iar vocea cicalitoare abia asta asteapta, incerc sa ma regrupez si sa caut un unghi pozitiv in care sa imi spun ca mai urmeaza o alta sansa, ca o sa incerc din nou maine, sau sa ma concentrez pe realizari si pe ce a iesit bine.
  3. Intelepciune.
    Intelepciunea e un cuvant mare pentru mine. Cumva, il asociez doar celor trecuti prin foarte multe, care au cheia sensului vietii, si care de obicei sunt foarte-foarte batrani. In dictionarul mintii mele, la cuvantul acesta e poza lui Gandalf the White (nu, the Grey nu era suficient de intelept. Iar Dumbledore are atatea issues, don’t even get me started).
    Asa ca, e greu sa spun ca aspir spre intelepciune. Insa n-am un cuvant mai bun pentru acceptarea ideeii de autodevenire si, in acelasi timp, a ideeii ca foarte putine lucruri conteaza de fapt.
    Atunci cand ma incrancenez “Dar uite, cutare a zis…! Si nu are dreptate! Aaargh!”, vocea coachului meu interior incearca sa-mi aduca aminte ca, la finalul zilei, chiar nu conteaza ce a zis acea persoana. Conteaza cate ore m-am simtit eu prost din cauza asta, si cum as fi putut sa dau drumul acelui lucru, mai devreme.

Finalmente, dialogul asta interior e unul care se intampla aproape non stop. Chiar si acum, cand scriu acest articol. Realizez ca depinde de mine ca aceasta conversatie sa fie una placuta, chiar daca de multe ori, ma provoaca sau imi tine o oglinda in fata.

Tu ai un dialog interior? Cum e vocea aceea?

(Da, toti avem voci in minte. Si e totalmente ok.)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *